Stay Signed In
Do you want to access your site more quickly on this computer? Check this box, and your username and password will be remembered for two weeks. Click logout to turn this off.
Stay Safe
Do not check this box if you are using a public computer. You don't want anyone seeing your personal info or messing with your site.
Articol publicat in revista "Tomis" - septembrie 2007
Judecînd după referinţele antice de care mai dispunem astăzi, αγάπη , dintre cele patru forme lingvistice capabile să exprime dragostea, este cel mai puţin întrebuinţat, aproape inexistent în perioada Greciei pre-creştine.
Sursele de care dispunem ne permit să realizăm, totuşi, un tablou semantic al termenului pus în discuţie, înainte ca acesta, prin intermediul factorului religios, a evoluţiei religioase spectaculoase pe care societatea o traversează, să devină un concept fundamental pentru filosofia creştină.
În manuscrisele antice, αγάπη este foarte rar întîlnit, o primă referinţă vizînd-o pe zeiţa Isis – αγάπη θεόν – „cea iubită de zei”.
În alte surse, termenul este fie inserat în text ca atare, fie se preferă cuvinte înrudite de tipul: γάνιμαι – a se bucura; γαίω – a se bucura; άγη – mirare; αγάλλω – a slăvi; άγαμαι – a admira.
Urmărind toţi aceşti termeni înrudiţi din punct de vedere etimologic, bazînu-ne pe primul nivel semantic, verbul αγαπάω şi substantivul αγάπη presupun mult mai mult decît s-ar putea înţelege prin acţiunea de a iubi sau prin iubire.
Afirmaţia este, ab initio, doar o supoziţie, avînd în vedere că se sprijină doar pe o referenţialitate a dicţionarului. În privinţa recurenţei, în literatura laică, verbul apare mai des, fiind chiar colocvial prin expresia σ’αγαπώ – te iubesc, în comparaţie cu substantivul αγάπη, care este extrem de rar şi, desigur, datorită absenţei lui decît prezenţei, R.C Trench face următoarea remarcă: „αγάπη este un cuvînt care s-a născut în sînul religiei revelate.”
Chiar dacă sursele sînt rarissime, ele există totuşi, dar, pentru a defini într-un fel sau altul dragostea, sînt întrebuinţate, mai degrabă, termeni înrudiţi sau cuvîntul philia.
La Homer îl găsim în Odiseea şi, de fiecare dată, e în legătură cu stările afective ale altui personaj, de exemplu Nausicaa, tînăra delicată, fiică de rege, care îl ajută, din bunătate şi porniri umane sublime, pe Odiseu.
Cele trei variante care implică starea afectivă cu toate conotaţiile ei înscrise în semantica virtuţii, fără a induce ideea de frivolitate, apar:
a. - Od. III.274
- agalma -
b. - Od. IV.181
- agamai -
c. - Od. VIII.461
- gaiō -
Termenii evidenţiaţi au pe rînd sensul de a slăvi; a admira; a se bucura, fiind înrudiţi, din punctul de vedere al etimonului, cu agapaō – a iubi.
Judecînd după etimonul care apropie toţi aceşti termeni, chiar şi în acest plan literar, dar ţinînd cont de literalitatea specifică, „ruda” agapē, fac o paranteză, subliniind cele două puncte de vedere cu privire la provenieţa acestuia, unii (exegeţi cu orientări teologice) considerînd că ar fi mai degrabă un calc după cuvîntul ebraic A’HA’VA , alţii fiind de părere că reprezintă o evoluţie semantică a termenului uzitat de filosofi, aşadar „ruda” agapē desemnează dragostea care se bucură, care admiră, care laudă, care ajută, cel puţin, contextul larg al epopeei lui Homer, Odiseea, permiţînd această interpretare.
Alunecînd dinspre literatură spre fiosofie, dragostea îşi găseşte aulă de dezbatere şi în acest plan.
Aristotel, Etica Nicomahică 9.1.2., consideră că un om nu poate pretinde dragoste „dacă nu este nimic în el care să stîrnească afecţiunea”, definind-o ca „prietenie la cel mai înalt grad” (op.cit.9.10.5).
În toate aceste cazuri, indiferent că e vorba de agapē în sine, ocurenţa acestuia fiind extrem de redusă, sau de constructe plecînd de la etimon, toţi termenii, fără nici o excepţie, implică voinţa, alegerea, factorul raţional, neimplicînd niciodată în mod explicit vreun simţ, cum ar spune în cazul lui eros, de exemplu, Aristotel „plăcerea vine prin intermediul ochiului” (op.cit.9.4.3.).
În plinătatea lui, agapē apare odată cu expansiunea noii religii, creştinismul. Nici nu e de mirare că abia în această eră cunoaşte o evoluţie spectaculoasă, pentru că termenul, văzut în conotaţia lui actuală, s-ar putea revendica, aşa cum observă Warfield, din LXX (Septuaginta), reprezentînd traducerea cuvîntului evreiesc iubire.
B.B. Warfield, The Terminology of Love in New Testament, nu găseşte explicaţia pertinentă prin care să apropie cuvîntul de cele cu care s-ar putea înrudi din arealul limbii greceşti, însă, consideră că ar fi o traducere după ebraicul A’HA’VA, de care α̉γάπη se apropie atît de mult, cel puţin din punctul de vedere al fonologiei, sunetele, este de părere exegetul, fiind extrem de apropiate. Lingvistul Eugen Munteanu vede altcumva : „această reducere la sensurile primare ale unui termen care în terminologia filosofică avea valori semantice speciale nu trebuie să ne mire, căci greaca neotestamentară uzitează frecvent astfel de resemantizări ale unor termeni filosofici greceşti, ca în cazul ...lui agapē ”. – Studii de lexicologie biblică, p.242
Indiferent de unde-şi revendică sorgintea, în acest context al noii religii, dragostea – agapē - devine cea mai mare dintre virtuţi, nefiind restrictivă ca în cazul termenului philia care se referă doar la un cerc restrîns de prieteni, ci dimpotrivă este principalul atribut divin şi, implicit, principalul atribut al creştinismului.
Profunzimea termenului se relevă cel mai bine în dialogul filosofico-religios dintre Iisus şi Petru, din Secundum Ioannem 21, 15.
După ce au prînzit, aflăm din scrieri, Învăţătorul îşi întreabă apostolul: „Simone mă iubeşti tu pe mine mai mult decît aceştia?” Verbul folosit în întrebare este agapaō. Deşi răspunsul lui Petru este afirmativ, nuanţa interogaţiei nu este percepută corect, pentru că apostolul foloseşte philō, arătîndu-i doar prietenie. Interogaţia este reluată de Iisus în aceeaşi termeni, Petru răspunzîndu-i la fel. A treia oară, cel care renuţă, acceptînd nivelul perceptibil al umanului, este Iisus. Verbul folosit nu va mai fi cel cu implicaţii divine, religioase, ci cel uman, al prieteniei, pe care Simon Petru îl asimilase afectiv pînă la acel moment: philei me – mă iubeşti (cu prietenie, îmi eşti prieten)?, pînă atunci, accentul căzînd pe divin: mă iubeşti cu credinţă(?).
Diferenţa semantică între agapē şi philia fiind pusă în valoare prin definirea exactă a termenului în Ad Corinthios 1, 13.
agapē – dragostea
a. patiens est – este răbdătoare
b. non aemulatur – nu este invidioasă
c. non inflatur – nu se laudă
d. non ambitiosa – nu este vanitoasă........
Cea mai mare dintre cele trei virtuţi – pistis, elpis, agapē – este agapē.
Back To Home Page
