Stay Signed In
Do you want to access your site more quickly on this computer? Check this box, and your username and password will be remembered for two weeks. Click logout to turn this off.
Stay Safe
Do not check this box if you are using a public computer. You don't want anyone seeing your personal info or messing with your site.
Sex, agresiune şi purificare! Aşa ar putea fi definită, la un
prim nivel, piesa Purificare – Sarah Kane – pusă în scenă
de regizorul Andrei Şerban.
Scenele, în majoritatea lor tulburătoare, împinse până la
limita insuportabilului, urmăresc, de fapt, toate angoasele
secolului îngrămădite în hipersensibila Sarah Kane care,
după cum se ştie, s-a sinucis. Imaginarul modern, cu
limbajul trivial şi brut, cu ororile în derulare tip cascadă,
pregăteşte zona în care se declanşează emoţia maximă.
Violenţele, homosexualitatea, schimbările de sex,
consumul de droguri, moartea, prostituţia puse explicit în
scenă transmit o parte a adevărului din fiecare din noi,
realitatea care se manifestă în fiecare zi, amplificată de
mii de ori.
click pe video
Acesta este primul nivel, ceea ce se vede, nu ceea ce stă
tăinuit şi tu, ca cititor sau spectator, în conformitate cu
spectrul tău cultural, trebuie să vezi dincolo, să descoperi
teme, angoase şi fobii puse în discuţie din antichitate
până în prezent.
De fapt, tema androginului, a căutării dublului, a
complementarităţii, a jumătăţii sinelui rătăcit, nu e chiar
atât de incifrată.
Ce purifică, dacă purifică nebunia contemporană această
dramă, rămâne de văzut, punerea în scenă a textului Sarei
Kane de Adrei Şerban fiind controversată, masa rotundă
organizată de Academicianul Basarab Nicolescu, avându-l
invitat pe cunoscutul regizor, urmărind toate aceste
probleme.
put your HTML here
Andrei Şerban: Lucrez în calitate de profesor, dar profesor într-un domeniu cum este teatrul care este foarte legat de viaţă, ceea ce e foarte greu să defineşti ce înseamnă să fii profesor, poate profesor al vieţii. Realmente aş putea să spun tot ce ştiu despre teatru în jumătate de oră. Ştiu foarte puţin despre teatru. Ce e teatru se pretează foarte mult la întrebarea ce e necunoscut în mine însumi. Cine este străinul din mine? Când repetam cu actorii textul Purificare, la un moment dat este o replică iar personajul întreabă: ce-ai schimba, dacă ai putea să schimbi ceva? Fata, personaj central, se gândeşte, apoi răspunde ce-aş schimba, aş schimba viaţa mea. O replică profundă, fiecare din noi avem nevoie să schimbăm ceva, exact ca în replică – aş vrea să schimb viaţa mea. Avem nevoia de a merge la teatru, pentru că avem nevoia de a vedea în teatru ceea ce nu putem vedea în noi înşine, acel ceva care este viaţa a doua. Avem două vieţi. Viaţa pe care o ştim, credem că o ştim, viaţa obişnuită. Ne trezim dimineaţa, intrăm în rutina zilei...şi avem o altă viaţă care este complet paralelă cu timpul, pe care am vrea să o cunoaştem şi să o trăim.
Nu poţi să trăieşti altfel. Ideea aceasta de a fi aplaudat este foarte importantă, pentru că am un public în faţă şi trebuie să fiu aplaudat iar cei care se simt cei mai fragili în interior au cel mai mult nevoie de aplauze. În acelaşi timp aplauzele sunt bune pentru că dau certitudinea că poţi să continui, iar data viitoare poţi să încerci ceva mai dificil, să te apropii de acest imens necunoscut care se numeşte viaţa a doua, viaţa interioară, să te apropii cu mai mult curaj. Ai nevoie de încurajare. Din păcate, în clipa în care începi să ai succes apare capcana. Succesul este o capcană foarte parşivă, pentru că foarte uşor deraiezi de pe direcţia principală pe care ai pornit şi chiar fără să ştii, subconştient. Subconştient ai dorinţa de a cunoaşte ceva ce nu ştii, de a evolua, de a mă dezvolta, de a ajunge să întâlnesc potenţialul pentru care am fost ales să fiu în această viaţă, pe acest pământ. Potenţialul presupune o avalanşă de întrebări: care e obligaţia mea, care sunt posibilităţile, ce mi-e posibil....sunt întrebări pe care le avem toţi indiferent de domeniu.
Andrei Şerban: Ce să înţelegem prin alienare?
Lucia Dărămuş: Mă refer la multitudinea de euri, de rupturi în acelaşi timp, ale creatorului în momentul creaţiei, de bruscare a eurilor, de fărâmiţare a lui, dar, repet, conştient. Eu creatorul, dumneavoastră creatorul, sunt în interiorul procesului de facere a ceva, dar şi în afara mea, şi-mi văd toate aceste măşti, aceste rupturi şi mă proiectez în fiecare din ele.
Povestirea dramei arăta foarte clar experienţa rupturii, mai multe energii noi care contrazic, converg, merg în direcţii diferite sunt necunoscut şi abia la sfârşitul spectacolului (moment pe care noi l-am pierdut total, în sensul experienţei katharsisului, se revenea prin recunoaşterea rupturilor, prin recunoaşterea acestor identităţi separate, acestor euri care merg în toate părţile şi care sunt expresii ale interiorului meu, toate sunt în mine) există posibilitatea de transformare, de ajungere la alt nivel, mai bine spus, al katharsisului. Există o transformare în toate aceste forţe. O forţă negativă, care merge, revine, se suprapune cu cea pozitivă şi, undeva între ele, o a treia forţă, mediatoare...
