LuciaDaramus

Tungurus cel înţelept

Într-o dimineaţă, după ce-şi bău apa cu gust de ouă stricate, făcea parte din tratament, Ilinca îşi puse treningul pe ea şi plecă în căutarea vechiului oraş, despre care ştia de la o gîză. Drumul spre cetate pornea din scorbura stejarului. Acolo stătea ascunsă o poartă fermecată care deschide lumea trecutului unde, pare-se, s-ar afla cetatea cu ruine şi turnuri, căutată de fată. Ziua întreagă fetiţa hoinări, stătu de vorbă cu frunzele, cu înţeleptul dimineţii, cu dihania de scuipă foc şi locuieşte pe fundul lacului, cu iepurii şi cîrtiţele. Pînă la urmă, Crăiasa furnicilor, avînd de cumpărat niscaiva prafuri magice pentru iarnă, deschise uşa scorburii – ea ştia unde se află, nu degeaba e de rang împărătesc – şi păşi spre tărîmul amintirilor fără să observe că fetiţa mergea pe urmele ei.
Ce s-a întîmplat şi cu cine s-a întîlnit Ilinca aflăm chiar din povestea pe care a spus-o asistentelor după ce s-a întors. Oare mica ei excursie a rămas nepedepsită?
A fost odată, începu să mărturisească asistentelor fetiţa, a fost demult, tare demult, un vrăjitor pe care-l chema Tungurus. Trăia vrăjitorul într-o peşteră a Continentului Mu, din mijlocul Oceanului Lijonlilugu. Vrăjitorul era bătrîn şi se spunea prin părţile locului că s-a născut odată cu Mu, iar TheaMu ar fi fost cea care le-a dat viaţă. Tungurus avea două fete frumoase ca Luna şi Luceafărul şi un băiat înţelept şi mîndru ca Soarele.
Într-o zi, Continentul Mu fu călcat cu arme şi foc de ţara vecină, condusă de un împărat tare viclean şi rău la suflet. N-avea nevoie de palate, pămînturi, ape şi băgăţii. Era mult mai bogat decît Tungurus. Însă împăratul Pajfzvdtu le voia pe cele două fete ale vrăjitorului. Pajfzvdtu cu armata lui trecu prin foc şi sabie ţinutul calm al Continentului Mu. Răpi fecioarele, trase cu arcul spre Soare de-i slăbi puterile, ştia el că în clipa în care luminătorul zilei nu va mai apărea pe cer şi puternicul fecior al vrăjitorului va muri, apoi porni spre ţinutul lui.
Tungurus, care moştenise de la TheaMu, mama lui, pelerina zburătoare ştie tot, vede tot, ascunde tot, luă urma vicleanului Pajfzvdtu. Îl durea sufletul pe Tungurus de moartea fiului lui, dar de cele două fete i se rupea inima de-a dreptul. Zbura Tungurus, zbura, cu durere mare, încît tăcerea adîncă şi tulbure cuprinse văzduhul şi Continentul Mu din mijlocul Oceanului Lijonlilugu.
-Hei, vecine, luminat împărat Pajfzvdtu, nu vreau decît ceea ce mi se cuvine. Dă-mi fetele înapoi, că de fiul meu pe care mi l-ai răpus mă voi ocupa mai tîrziu. Şi-ţi promit să te las în pace.
-Oricît de înţelept te-ai crede, eu fetele nu ţi le dau! Sînt puternicul Pajfzvdtu şi ce iau stăpînesc.
Pajfzvdtu era foarte mîndru. Avea însă să plătească pentru trufia lui. Vrăjitorul Tungurus, zburînd spre măruntaiele pămîntului, acolo se afla TheaMu, luă de la aceasta praf de corn de fildeş din capul zimbrului din adîncuri, apoi ieşi la suprafaţă. Ochii săi galbeni de mînie nu mai ţinură cont că-i soldat vecin sau Pajfzdtu în persoană. Aruncă praful vrăjit peste duşmani şi-i prefăcu îndată în stană de piatră. Luă stînca între cele două părţi ale hlamidei şi-o vîntură peste mări şi ţări, oceane şi continente necunoscute. Blocul de piatră nimeri direct între dinţii dracului care, supărat nevoie mare pentru că-i sfărîmase un molar, scuipă piatra. Aceasta ateriză într-o ţară îndepărtată, chiar lîngă sanatoriu. De aceea bolovanul din spatele clădirii se numeşte Stînca Diavolului.
-Cu fetele vrăjitorului Tungurus ce s-a întîmplat, întrebară din curiozitate asistentele, care nu o înţelegeau pe fata asta cu lumile ei.
Fetele au fost salvate de tatăl lor. Însă Tungurus a dorit să redea viaţă şi fiului, dar pentru asta s-a tîrguit cumplit cu Helios. Pentru a-şi recăpăta puterile pierdute Helios avea nevoie de mult vînt solar. Abia după ce furtunile solare i-ar fi trecut prin tot trupul şi-ar fi sporit energiile, încît să poată da şi altora. Pe Continentul Mu vîntul este foarte important, e ca apa pentru plante la noi. A stat vrăjitorul înţelept şi-a chibzuit, s-a gîndit şi-a hotărît:
-Helios, puterea ta se va înmulţi dacă, în locul vîntului de pe Mu m-ai lua pe mine, cunoscutul vrăjitor Tungurus. Helios acceptă propunerea vrăjitorului, deschise buzele largi şi-l trase în sufletul lui pe Tungurus. În clipa următoare fiul vrăjitorului reveni la viaţă, iar soarele apăru pe cer, de atunci cel mai puternic şi important astru. Pe Continentul Mu toţi învăţară că mîndria se plăteşte scump iar înţelepciunea găseşte oricînd o soluţie.
Fetiţa îşi încheie povestea şi, curajoasă, îşi aştepta pedeapsa care, de data aceasta, nu mai veni. Doctorul privi spre asistente mirat, asistentele spre doctor neştiind ce să spună, o nedumerire plutea în salon, dar toţi se gîndeau la Tungurus cel înţelept.

Mogîldeaţa cu părul din mătase de porumb

Cu mult timp în urmă, pe cînd creşteau gogoşi în copaci şi bomboanele zburau pe la geamurile fetiţelor şi băieţeilor, într-o căsuţă dărăpănată, pe vîrful unui deal pleşuv încălţat cu bocanci roşii, locuiau o băbuţă şi un moşneag. Erau bătrîni, că nimeni din împrejurimi nu cunoştea cu exactitate cîţi ani aveau. Cît era ziua de lungă şi soarele crăcănat între cele două emisfere, ei ascultau trilurile păsărilor sau vorbeau cu plantele din cîmp, cu vietăţile din drum. Într-o zi, pentru că nu aveau copii, ce s-au gîndit ei – să-şi facă un sufleţel din cocenii de la porumb. Zis şi făcut. Au lucrat ore multe şi rotunde, dar la sfîrşitul zilei o mogîldeaţă cu părul din mătase galbenă stătea zîmbitoare la masa lor. Seară de seară aveau aceeaşi mîncare, mămăligă puţină şi lapte întins cu apă. Bătrînii însă erau fericiţi, pentru că aveau zgîtia cu părul din mătase, chiar dacă nu scotea o vorbă.
Veni ajunul Crăciunului şi casa bătrînilor era tot aşa sărăcăcioasă, iar ei tot mulţumitori. Se pregătiră ca tot omul. Spălă băbuţa geamurile, deretică prin dulapul cu vase puţine, mătură şi scutură... Brad, globuri, steluţe, lumînări nu aveau, dar o aveau pe Ilinca, mogîldeaţa cu părul din mătase de porumb.
-Hei, bătrînico, ce ţi-ar pofti inima? auzi o voce băbuţa. Însă nu o băgă în seamă, crezînd că vreo furnică ascunsă prin vreo gaură din perete se ţine de glumă.
-Hei, bătrînico, ce ţi-ar pofti inima? se auzi a doua oară.
La fereastra micuţei case bătea din aripi un înger. Acesta îi vorbise, dar bătrîna nu-l văzu. Îşi trase scaunul lîngă moşul ei şi, mîngîind mogîldeaţa cu părul din mătase de porumb, grăi mai mult ca pentru ea: „Dragul meu moş, viaţa noastră a fost atît de frumoasă, nu avem de ce să ne plîngem. Dumnezeu a fost bun cu noi şi în toată ziua ne-a dat sănătate să muncim şi ne-a fericit să ne iubim. Dar ce mult s-ar bucura inima în mine dacă mogîldeaţa asta ar vorbi.”
-Ei, babo, cred că ţi-ai pierdut minţile, îi întoarse vorba moşneagul. Cum crezi tu că un ştiulete îmbrăcat cu frunze de toamnă şi în cap păr din mătase de porumb ar putea vorbi?!
La geam, îngerul Crăciunului, care bătea puternic din aripi pentru a face căldură peste casa sărăcăcioasă a moşilor cocoţată tocmai în vîrful dealului pleşuv, încălţat cu bocani roşii, cum auzi cuvintele babei, zbură în grabă la Dumnezeu care se afla pe uliţa satului, îşi propusese să treacă pe la fiecare horn, şi-i vorbi de bătrîni.
-Îi ştiu, îi ştiu de mult timp, răspunse îngerului. Sînt harnici şi cu sufletul curat, nu văd de ce n-am bucura-o pe băbuţă iar moşului nu i-am arăta că se mai petrec minuni şi astăzi.
A doua zi, Ilinca cea cu părul din mătase de porumb se sculă cu noaptea în cap şi, pînă la ora la care erau de obicei bătrînii în picioare, pregăti tot felul de bunătăţi din darurile lăsate de Sfîntu, apoi începu a cînta colinzi vechi, vechi, cu un glas atît de frumos, că nu doar moşnegii se treziră tot mirîndu-se, ci şi stelele se opriră din mersul lor s-o asculte pe Ilinca cea cu părul din mătase de porumb.
Aşa învăţase moşul şi cîţi auziră povestea că un suflet harnic şi bun poate să facă păpuşile cu părul din mătase de porum să vorbească.

Piczo